Interviu în premieră cu Roxana (Mareș) Iordănescu, autoarea Manualului de limbă arabă pentru începători - Partea a II-a


Așa cum v-am promis, revenim cu partea a II-a a interviului cu autoarea Manualului de limbă arabă pentru începători (publicat în curând de Editura NEXT Publishing). Pentru cei care nu au  reușit să citească prima parte a interviului, vă invităm să o citiți aici.

----------------------

Ceea ce-i ține uniți pe arabi e limba arabă

Dar pentru că araba s-a întins odată cu expansiunea lor din perioada califatelor, arabii s-au întins din Peninsula Arabă pe o suprafață foarte mare și au avut contact cu tot felul de limbi, culturi și civilizații locale, este normal să existe o diferență între limba arabă care se vorbește în Maroc și cea din Liban sau Arabia Saudită. Ne putem imagina o comparație între Imperiul Roman și dinastiile Abasidă, Omeyadă și califatul de la Cordoba. Și Imperiul Roman s-a extins în Italia, Franța, Spania, Portugalia și România. Și noi ne înțelegem între noi cumva, deși nu avem aceeași limbă, având totuși un trunchi comun al limbilor romanice.

Dar ceea ce îi ține pe ei uniți e limba. Aceste 22 de state sunt legate mai presus de legăturile de sânge prin limbă. De ce sunt legați prin limbă? Pentru că cei mai mulți dintre cetățenii arabi sunt musulmani, și pentru că Coranul e scris în arabă, iar musulmanii trebuie să citească Coranul în arabă. Doar în arabă. Araba e limba liturgică a Islamului. Dar există foarte mulți musulmani în afara spațiului arab care citesc Coranul. Și mie-mi încântă sufletul să aud un turc, un indian sau un pakistanez că citește perfect și recită sure din Coran ca un arab - doar că el nu înțelege ce spune. Eu am studente turcoaice la școală și mi-am imaginat că or să învețe fluierând. NU! Le pun să citească din Coran și citesc perfect și întreb „Ce ai spus?” și ele zic „Nu știu”.

Dar ei pot accesa alfabetul pentru că știu să-l citească și să-l scrie. Pentru că în orice țară unde sunt majoritari musulmanii există o școală în interiorul moscheii care se numește Madrasa – adică școală în arabă – unde sunt învățați să citească, să scrie și un fel de cultură religioasă musulmană. Dar acolo nu învață cu adevărat limba.

REP (Veronica Lazăr):  Și atunci cum accesează sensul textului coranic? Îl citesc în traducere?

RM (Roxana (fostă Mareș) Iordănescu): Îl citesc în traducere. Acest vers „crede și nu cerceta” se aplică tuturor religiilor. La școală se predă limba literară în toate țările cu limbă oficială arabă, dar se întâmplă de cele mai multe ori să se predea despre limba literară în dialectul țării respective. Copiii acasă nu vorbesc limba literară.

REP: Se învață la școală și alte dialecte arabe decât cel al țării respective?

RM: Nu. Nu se poartă așa ceva. Unul din cele mai răspândite dialecte în toată lumea arabă e cel egiptean. Pentru că, în Egipt, până să înceapă Primăvara arabă, exista o industrie cinematografică foarte bine dezvoltată. Și filmele din Egipt erau transmise în toate țările arabe. Și atunci chiar și un marocan a cărui limbă are puternice influențe berbere - și aș putea spune cu mâna pe inimă că eu nu înțeleg ce vorbește un marocan -, preferă să vorbească în franceză, pentru că oricum nu știe limbă literară. Și atunci un marocan care vrea să se înțeleagă cu un sirian apelează la limba pe care au auzit-o amândoi în filmele egiptene. De aceea dialectul egiptean pare cel mai răspândit, doar pentru că a fost ascultat de mai multă lume.

REP: Și dacă un marocan se uită la un film egiptean, îl vede cu subtitrări marocane?

RM: Nu, subtitrările se fac în limba literară. Academia de limbă arabă din Cairo luptă pentru păstrarea limbii literare. În schimb Academia de limba arabă din Iordania spune că limba arabă literară nu mai este compatibilă cu zilele noastre și spune: hai s-o simplificăm, s-o facem mai cunoscută.

Și s-au gândit chiar să o scrie în alfabet latin. Există o limbă arabă care se numește arabeez – limba arabă scrisă în alfabet latin -, în care unele din sunetele care nu pot fi reproduse prin alfabet latin sunt reproduse prin cifre; altă codare, pe care o folosesc din ce în ce mai des tinerii din țările arabe, și li se pare mai ușor să scrie așa decât în arabă.

Gândește-te că un sunet care ție ți s-ar putea părea greu de pronunțaț ق– ei au hotărât să nu-l mai pronunțe și l-au transformat în e. E e mai melodios, numai că acest e nu există în limba arabă. Cum să-l transcrii? Ei, și atunci au recurs la această variantă. Cei mai educați scriu dialectul cu litere arabe, dar, de cele mai multe ori, dacă nu știi în ce s-a transformat, nu știi cum s-o faci. Sunt foarte multe transformări fonetice, legate de vocale în primul rînd, apar diftongi, apar e, ei, o, care nu existau până acum. Ca să nu mai vorbim de consoane care se transformă în vocale, stopuri glotale.

Dar în toate statele arabe se predă, se scriu cărți, se scriu acte oficiale în limbă literară. După al Doilea Război Mondial foarte mulți scriitori arabi au început să scrie dialogurile din cărțile lor în dialect. Unul dintre cei mai cunoscut e Naghib Mahfuz, singurul scriitor arab care a câștigat premiul Nobel pentru literatură, care a scris o parte dintre dialogurile din Trilogia Cairo în dialect. Acum se poartă tot mai mult să se scrie așa, dar pe vremea aceea, în 1988, era o chestiune extraordinară.

REP: Prin urmare, există o mișcare de conservare a limbii literare, care coincide cu politica unor instituții; și pe de altă parte, mai există, pe lângă tendința naturală a populației preocupată de situația ei pragmatică, o formă literară cultă, care ține la formele dialectale și vrea să le valorizeze.

RM: Dialectul nu a avut niciodată statutul de limbă, doar s-a încercat aceasta. Termenul care definește cel mai bine situația limbii arabe este diglosia. Adică existența a două straturi de limbă în același timp. Ceea ce te face pe tine, necunoscător al limbii arabe, de oriunde ai veni, să trebuiască să înveți două limbi. Asta dacă vrei să înveți un singur dialect.

REP: Poți să înveți fără să călătorești în țări arabe?

RM: NU. Și eu am învățat inițial în două feluri cum să spui „să-ți fie de bine” după ce ai mâncat. Dar după ce am scris manualul [Manualul de limba arabă pentru începători, editura Next Publishing, n. red.], a trecut pe la cinci vorbitori nativi din diferite zone arabe și am aflat că ei spun cu totul și cu totul altfel.

Acest manual reflectă toată experiența mea cu studenții începători

REP: Și cum ai ajuns să te gândesti că e nevoie urgentă de un manual?

RM: În România există în momentul acesta, pentru partea de limbă, două manuale: un manual foarte bun al domnului George Grigore de scriere și pronunție, care explică pronunția literelor alfabetului arab în detaliu, fără suport audio. Și altul făcut prin anii `70 de cel care a înființat secția de arabă la Universitatea București – de Yves Goldenberg. Toți marii profesori de arabă din România au făcut arabă cu Yves Goldenberg, un evreu egiptean venit în România. Și care vorbea foarte prost românește și era foarte hazliu și care i-a învățat pe toți marii profesori universitari ai României: dna. Nadia Anghelescu, pe dl.Nicolae Dobrișan, dna. Grete Tartler, pe dna. Mioara Roman, pe Maria Dobrișan. Și următoarea generație, domnul Grigore, doamna Irina Mihai, doamna Rodica Firănescu, toți au ajuns să învețe de la Yves Goldenberg. Și mai există încă două manuale ale domnului profesor Nicolae Dobrișan, dar care sunt mai potrivite pentru profesorii care predau arabă, nu pentru cei care vor să învețe limba. Niște compendii de gramatică din care cei fără cunoștințe solide prealabile nu vor înțelege prea multe, fiindcă în el ți se explică de ce folosești schema respectivă și de ce are valoarea respectivă.

Motivul pentru care am ajuns la acest manual este pentru că am obosit să predau după alte manuale editate in America, Anglia și țările arabe. Eu nu sunt genul de profesoară care să intre cu cartea în clasă – intru cu mâinile în buzunar, glumesc, și știu ce am de spus. Dar poate uit ceva sau cursantul meu nu reușește să scrie tot ce spun sau poate vin cu o completare peste două ore și el uită să și-o adauge acolo. Și atunci, în manual sunt puse toate experiențele și cunoștințele mele legate de cursantul începător, cu toate explicațiile pe care le poate acumula. N-aș putea să-ți spun ce nivel are acest manual. Iar după ce l-am terminat mi se pare că ar mai trebui să mai scriu vreo 200 de pagini. Pe nivelul lui, nu pentru unul avansat.

REP: Dar avem nevoie să știm nivelul? Și e util să folosim notația europeană, cu A1, A2 etc.?

RM: Nu te ajută, pentru că dacă o țară arabă nu a ajuns la o standardizare a limbii pe nivele de competență, eu nu mă simt în stare să o fac în locul ei. Aș putea să spun că e pe nivel începător.  Începătorul e cel care începe să scrie.

REP: Poți să-mi explici structura manualului? Ca unui începător? Mi-am luat acest manual, care e cel mai bun – dar e și singurul actualizat, și vreau să învăț din el.

RM: Într-o ordine care mie mi se pare accesibilă unui vorbitor nativ de limbă română. Pentru că limba arabă are tot felul de ciudățenii lingvistice și gramaticale pe care le regăsim la vorbitorii arabi care încearcă să vorbească în limba română și care își traduc cuvânt cu cuvânt tot ce spun. Și anume verbul a fi la prezent nu se folosește. Așa că pot vorbi în arabă liniștită fără a folosi verbe. Nu am nevoie de verb pentru a spune că am dormit, că am mâncat și cine sunt. Am nevoie de rădăcină, dar asta apare undeva înainte de verb.

Deci, în prima parte, ți se explică printr-o poveste foarte frumoasă de unde a apărut araba și la ce să te aștepți când te apuci s-o înveți. După care e prezentată în detaliu, cu pronunție și scriere, grafia alfabetului arab, după care se trece la diversele structuri gramaticale, întâi cele nominale și apoi cele verbale. Dacă l-ai parcurs și ai reușit să înveți toate cuvintele, aș putea spune că vorbești ca un copil de trei ani. E mare lucru!

Fiecare dintre lecții are o parte de teorie cu exemple, apoi exerciții din teoria respectivă. E un manual cu caiet de exerciții inclus. La sfârșitul fiecărei lecții, sunt răspunsuri. Și totul într-o succesiune logică, spre tot mai avansat, adăugând tot felul de cunoștințe lingvistice.

Motivul pentru care am hotărât să-l structurez așa e pentru că a fost pilotat vreo patru ani și funcționează foarte bine la studenți, și în ordinea aceasta.

Aș vrea să menționez că eu nu sunt de acord cu transcrierea fonetică. Noi fiind obișnuiți să scriem și să citim în alfabet latin, ne va fi mult mai ușor să trecem direct la versiune ușoară, în loc să apelăm la ceea ce înseamnă de fapt araba. Cu transcriere e o capcană, și n-ai să înveți niciodată să citești în alfabet arab.

REP: Și e preferabil ca manualul să fie folosit cu un profesor?

RM: Este mai ușor să înțelegi ce scrie acolo și să asimilezi informația dacă ai alături un vorbitor român. Un nativ de arabă nu va înțelege textul în română. Va înțelege terminologia, exercițiul, exemplul și o să-ți explice în limba arabă. - Terminologia este atât în română cât și în arabă, mai ales că sunt structuri semantice, sintactice și morfologice diferite, și consider că e important ca ele să se regăsească atât în română cât și în arabă, pentru că în momentul în care o să vrei să înveți dintr-un manual arab, nu o să scrie nicăieri „subiect” și n-o să-ți traducă nimeni.

Pentru a-l parcurge, e nevoie de aproximativ 250 și 300 de ore de studiu. Sau de două semestre universitare.

REP: Ce se întâmplă cu termeni ca elativul?

RM: Elativul este un termen indo-european. Există termeni – niște echivalenți indo-europeni - care-i ajută pe vorbitorii limbilor indo-europene să asimileze mai repede structurile gramaticale din arabă. Elativul era unul din ei. Sau mai există în limba arabă verbe cărora li se spune verbe concave, adică goale la mijloc.

REP: Ce înseamnă asta?

RM: Au o vocală care se schimbă de la forma de trecut la cea de prezent. Din alif se transformă în ya sau waw. Ele sunt formate din trei litere: prima și ultima de obicei sunt consoane. Cea din mijloc își schimbă forma de la trecut la prezent. Dacă nu știi ce formă are prezentul nu poți conjuga la trecut.

REP: Tu predai și română vorbitorilor nativi de arabă. Care e diferența?

RM: Româna este mult mai grea decât araba. Pentru că în limba română există excepții, iar ei nu sunt obișnuiți cu excepțiile. Au aceeași problemă pe care o avem și noi din punct de vedere fonetic. Există sunete în română pe care ei nu le au în alfabetul arab – cum ar fi p și v. Le iese, dar greu. E mult mai simplu să spună Biața Unirii decât Piața Unirii. E ca și cum tu ar trebui să spui un cuvant în arabă. E greu, nu? Sunt sunete pe care dacă nu le exersezi n-ai cum să le știi și să le pronunți. Iar la gramatică se sperie de multitudinea de excepții, pentru că româna pare cu mai multe excepții decât reguli. Și topica este diferită în arabă: se începe întotdeauna cu predicatul. Predicatul rămâne la singular dacă subiectul este la plural. Pe noi ne bufnește râsul când un arab zice „a venit prietenii mei”: dar el nu e agramat, ci își traduce din arabă.

Comentarii